Labirintul Toamnei -I- (Dobrescu Maria Gabriela)

Cumpărase casa aceea dintr-un capriciu. Venea foarte rar acolo. Doar o dată sau cel mult de două ori pe an. Prefera să vină toamna. Nicăieri amurgul toamnei nu i se păruse aşa de straniu. Probabil că şi din cauza…

Fusese o zi caldă în care toamna asta îşi etalase în toată splendoarea ei multitudinea de nuanţe pastelate. Stătea în spatele casei, un vechi conac boieresc aşezat la marginea pădurii, şi îşi încărca sufletul cu toamnă imaginând o lume în care încerca să trăiască departe de zbuciumul cotidian. Revedea fotografiile pe care le făcuse de dimineaţă prin împrejurimi. Lucra la un alt album şi îşi alegea cu greu preferatele. În fiecare fotografie reuşise să surprindă ceva inedit şi nu se putea hotărî ce să aleagă din sutele de imagini descărcate pe laptop.

Sorbea cu înghiţituri mici ceaiul de fructe pentru care era invidiată de toţi apropiaţii şi pe care îl pregătise şi de data aceasta după reguli doar de ea ştiute. Îi plăcea să surprindă şi de fiecare dată mai adăuga ceva nou ceaiului care îi cucerise pe cei ce avuseseră privilegiul de a-l savura. Cu toţii plecau impresionaţi de gustul acela al ceaiului făcut mereu altfel după starea pe care ea o avea în acea zi. Se amuza de fiecare dată când primea oaspeţi. Îi plăcea să-i ţină în suspans până când nerăbdători nu mai rezistau şi o întrebau de ce nu mai aduce odată ceaiul. Era inventivă, imprevizibilă, fascinantă, şi nu o dată i se spusese că este femeia de care un bărbat nu s-ar putea plictisi. Şi cu toate acestea ea preferase să rămână singură.

Astăzi, parcă, gustul toamnei din ceaiul ei era mai pregnant ca oricând. Privea pădurea în care toamna aşezase culori de-a valma făcând-o să pară desprinsă din ireal. Cuprindea cu privirea întreg orizontul de parcă ar fi vrut să întipărească în ea întreaga simfonie de culori.

Timpul trecuse greu pentru ea. Îl aştepta şi secundele se scurgeau prin clepsidra sufletului ei în fire subţiri de emoţii. Emoţii de toamnă. Se simţea stânjenită ca o adolescentă. Spera să-şi poată controla trăirile. Stătea cu ochii pe ceas. Înserarea se lăsa odată cu răcoarea pe care pădurea o sufla peste întreaga aşezare. În ciuda frigului se încăpăţâna să-l primească afară, în cerdacul din grădină.


************************************************************************

Toată ziua fusese agitat. Nu îl preocupase niciodată felul în care arăta, dar azi se uitase în oglindă de vreo zece ori. Era nemulţumit de barba care-i încărunţise prea repede în ultimul timp şi îl făcea să pară mai bătrân cu vreo câţiva ani. Nu ştia cu ce să se îmbrace. Nu ar fi vrut în costum şi cravată ca să nu pară prea scorţos, dar nici nu ar fi vrut să pară neglijent. Se gândea de ce oare se agita atât. Era o femeie ca toate femeile şi oricum nu se ducea în peţit aşa că s-a îmbrăcat casual. Credea că stilul acesta îl caracteriza cel mai bine.

Timpul se scurgea prea repede şi ora întâlnirii se apropia cu repeziciunea unui gând răzleţ. În fine, urma să o cunoască pe misterioasa doamnă, care, dintr-o generozitate pe care nu şi-o explica, îl ajutase să-şi finalizeze proiectul la care visase atâţia ani. Ştia atât de puţin despre femeia aceea care îşi ascunsese identitatea într-un fel de neînţeles. Sincer fiind, se gândea că n-ar trebui să-i pese de toanele ei atâta timp cât îi donase banii pentru proiect. De aceea nici nu îşi pusese prea multe întrebări când a primit e-mailul prin care era anunţat de unde să ia banii de care avea nevoie ca să ducă la bun sfârşit visul său de o viaţă. Îl mirase doar cine ar fi putut să facă gestul acela pentru un visător ca el, care părea pentru mulţi un ciudat şi care trăia într-o lume doar a lui, plină de închipuiri, fără să aibă pretenţii ca cineva să-l înţeleagă.

Aflase că era autoarea unor albume de fotografii şi ştia că se ascunde sub un pseudonim. Încercase să o descopere în câteva albume pe care le cumpărase dintr-o curiozitate inexplicabilă. Îl frapase liniştea care degaja din fotografiile ei. De câte ori răsfoia albumele acelea cu anotimpuri simţea un sentiment ciudat, neclar, care îl tulbura. Avea impresia că o cunoscuse cândva în altă viaţă, dar cum el nu credea în bazaconii despre reîncarnare se chinuia să înţeleagă de ce era încercat de sentimentul acela. Fotografiile ei parcă vorbeau şi el mai auzise undeva acele cuvinte.

Ca de obicei era în întârziere. A ieşit grăbit nu înainte de- a mai arunca o ultimă privire în oglinda de la cuier. Afară îl aştepta o surpriză. Cineva îi blocase maşina în parcare. Nu putea înţelege de ce oamenii făceau aşa şi s-a enervat cum făcea mereu când era în situaţia asta. A bombănit în sinea lui şi când simţea că mai are puţin şi explodează o domnişoară drăguţă şi-a făcut apariţia cerându-i cu nonşalanţă scuzele de rigoare. Ce- ar mai fi putut spune? Frumuseţea ei îi mai potolise puţin furia pentru că vorba aceea ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place. S-a urnit într-un târziu şi se gândea că nu ar vrea să întârzie şi să facă o impresie proastă.

În timp ce conducea fredona o melodie pe care o asculta de multe ori în maşină. Era aproape de ieşirea din oraş când şi-a dat seama că nu cumpărase măcar un buchet de flori. Şi-a lovit fruntea cu mâna. Fusese împrăştiat ca întotdeauna de altfel. Ce va crede femeia aceea? Oricum era prea târziu. Ca să se întoarcă în oraş nu mai era timp şi altă soluţie nu întrevedea. Aşa că a mers înainte. Se simţea uşor stânjenit de gestul lui de impoliteţe. Încerca să-şi alunge gândul acela, dar el nu-i dădea pace. Nu-i venea nici lui să creadă că fusese aşa de uituc.

Labirintul Toamnei -II-

Se uitase din cinci în cinci minute la ceas. Mai erau 30 de minute până la ora stabilită. A privit încă o dată masa pe care o aşezase în cerdac. Totul era impecabil. Aşezase cu mare atenţie faţa de masă şi şerveţelele de satin şi voal în nuanţe ruginii, argintăria cumpărată odată cu vechiul conac, serviciul chinezesc de ceai pe care îl primise de la o prietenă dragă şi pe care îl folosea doar pentru ocazii speciale. În mijloc pusese un coş cu fructele toamnei. În jur se răspândea o mireasmă de pere ruginii şi mere ionatane împletită cu parfumul gutuilor şi al strugurilor tămâioşi. Alături chiseaua cu dulceaţa de nuci verzi pe care îi promisese, atunci, într-o altă toamnă, că o va face special pentru el. Şi ea… La fel de fermecătoare ca o zi însorită de toamnă. I se părea că întreg Universul conspira la întâlnirea lor. Îşi închipuise în fel şi chip întâlnirea asta şi acum când o despărţeau de ea doar câteva clipe se simţea copleşită de toată aşteptarea aceea. Oare cum va reacţiona când o va vedea?

Se apropia de drumul lateral ce ducea spre conac. Îl ştia pentru că mai fusese acolo de multe ori, mai ales toamna, ca să-şi încarce sufletul de frumuseţea pădurii care i se părea ca un tărâm de vise în aşteptare şi care îl atrăgea mereu ca un magnet fără ca el să găsească o explicaţie pentru atracţia aceea nejustificată. Chiar fusese surprins când citise e-mailul în care i se comunica locul întâlnirii. Aflase la timpul respectiv despre vânzarea conacului, dar nu bănuise nicio clipă că ea ar putea fi noua proprietară. Nu putea înţelege de ce ar cumpăra cineva o casă dacă nu locuieşte în ea. Prins între gânduri, fără să-şi dea seama, ajunsese deja în faţa conacului.

A coborât şi s-a îndreptat spre poartă. Acolo, puţin derutat, a zăbovit câteva clipe. Apoi, a zărit interfonul. Cu un gest mecanic a apăsat soneria. Poarta s-a deschis mai repede decât se aştepta şi a păşit dincolo cu paşi şovăielnici. De obicei era sigur pe gesturile lui, dar azi parcă nu fusese el. Nu îl aşteptase nimeni dincolo de poartă şi misterul acesta exagerat îl irita vizibil. Se simţea ca şi cum ar fi intrat într-un labirint. A privit de jur-împrejur şi undeva în stânga a zărit firul Ariadnei. O potecă îngustă, pietruită, care ducea probabil spre grădină. Enervat de jocul acesta, a pornit spre alee, hotărât să afle ce dorea femeia aceasta de la el.

La capătul aleii, se întindea o grădină mărginită de pădure. Nu îşi închipuise niciodată un astfel de loc. Amurgul cobora peste întreg peisajul acela făcându-l să pară straniu, la fel ca povestea asta despre care începuse să aibă senzaţia că e desprinsă dintr-o altă poveste. În faţa lui a văzut un cerdac. Din el se răspândea lumina abia pâlpâindă a unor felinare cu gaz. Gândul i-a zburat la interfonul de la poartă. I se părea atât de nefiresc amestecul acesta de nou cu vechi, dar la urma urmei era de înţeles. Doar se aflau în secolul XXI. A rămas aşa privind peisajul acela până când a zărit silueta unei femei care se îndrepta spre el.

Îl urmărise de la fereastră din momentul în care ajunsese la poartă. Numărase în gând secundele ultimei jumătăţi de oră ce i se păruse infinită. Emoţia întâlnirii îi colorase obrajii şi simţea adânc tropotul sângelui ce îi alerga prin vene. L-a condus cu privirea spre alee, până în grădină şi apoi s-a decis să coboare. Şi-a dat seama că prea mult suspans strică şi pentru că pe faţa lui se citea iritarea s-a gândit să nu strice momentul la care visase atât. Ajunsă în curte, din pricina nerăbdării care o înghesuia, a ales drumul cel mai scurt şi a păşit uşor, direct prin iarbă. Mergea gândindu-se că era cu fiecare pas mai aproape de el, de întâlnirea aceea pe care o premeditase de atâţia ani cu răbdarea ei nemăsurată.

O privea cum se apropia şi pentru o clipă a crezut că amurgul acela îi joacă o festă. Era ea. La fel cum o văzuse cu ani în urmă în fotografiile acelea. Nu putea crede că trecerea anilor nu lăsase nicio urmă pe chipul ei şi era destul de cerebral ca să se creadă personajul unei întâmplări fantastice. Un lucru ştia sigur. Se afla în faţa celei pe care o cunoscuse cândva dintr-o simplă curiozitate. Comunicaseră o vreme. Ea şi-ar fi dorit să-l întâlnească, dar el fusese indecis. Într-o zi, a dispărut pur şi simplu şi el nu a încercat să afle de ce. Crezuse întotdeauna că lucrurile se întâmplă aşa cum trebuie să se întâmple. Şi a uitat-o.

Acum erau faţă în faţă. S-au privit preţ de câteva secunde. Se simţea cum tăcerile lor se duelează. Erau ca într-o arenă. Unul dintre ei trebuia să învingă în seara aceasta. Oare cine va câştiga? Blândeţea, graţia, răbdarea ei sau încăpăţânarea, indiferenţa, luciditatea lui?

Ea a rupt prima tăcerea şi a făcut asta doar pentru că era gazdă. L-a invitat în cerdac. A urmat-o fără să se opună. Glasul ei i s-a părut la fel de interesant ca atunci, demult, când vorbiseră la telefon. S-a aşezat în fotoliul de răchită şi a privit masa. L-a frapat modul în care aşezase totul. Dovedise mult bun gust şi nu putea să nu-i admire priceperea. A vrut să o întrebe de ce făcea asta, dar ea i-a făcut un semn discret cu mâna, sugerându-i să tacă.

Începuse să se mai dezmeticească şi o privea cum pune ceaiul în ceşcuţe. Totul i se părea că se derulează după un scenariu. Ea a turnat ceaiul urmând un adevărat ritual de parcă ar fi fost o adevărată gheişă. Apoi, i-a întins ceşcuţa cu gesturi delicate, i-a zâmbit şi l-a îmbiat să bea. În timp ce sorbea din ceaiul acela al cărui gust nu îl putea recunoaşte, dar care îl cucerise de la prima înghiţitură, o privea fascinat de lumina pe care chipul ei o radia. Părul negru, în care se vedeau urme stinghere de alb, căpătase reflexe albăstrii în lumina lunii noi. Purta haine în culorile toamnei. Deasupra avea un şal de brocart care îi dădea un aer nobil. Parcă ar fi fost desprinsă dintr-o pictura renascentistă. Chiar şi rama ochelarilor era asortată cu ţinuta. Purta bijuterii cu grijă alese. Şiragul de mărgele, cerceii şi inelul erau chihlimbare în toate nuanţele toamnei. Inelul, în care era încrustată o piatră mare, se potrivea nesperat de bine pe mâna ei mică şi delicată. Privindu-i doar mâinile ar fi putut să jure că erau mâini de copil. Ar fi vrut să găsească ceva cât de mic care să nu se potrivească cu întreaga atmosferă, dar s-a lăsat păgubaş pentru că totul fusese gândit cu minuţiozitate până la cel mai mic detaliu. Încă nu putea crede că el, pretenţiosul pretenţioşilor, nu găsea ceva de criticat. Se simţea uşor fascinat de întreaga atmosferă şi dintr-un orgoliu ivit aşa din senin se chinuia să găsească un cusur. Găsise! Muzica! Lipsea muzica! Când se pregătea bucuros să se felicite pentru că reuşise să-i găsească un impediment, ea s-a ridicat şi a pus un CD. Era dezarmat. Nu putea înţelege ce puteri deţinea fiinţa aceea care în aparenţă era atât de fragilă. Ştia oare să citească gândurile? Era într-un valvârtej de stări confuze.

Peste întreaga pădure s-a revărsat ritmul unui tangou. Ea s-a aşezat pe canapea şi sorbea cu înghiţituri mici ceaiul, privindu-l în ochi într-un fel care-l înnebunea. Probabil aşteaptă să o invit la dans, a gândit el. Nici măcar nu mă invită la dans, îşi spunea ea. A urmat încă un tangou şi încă unul şi ei se priveau fascinaţi în tăcere. Dar tăcerea lor spunea mai mult decât ar fi putut spune toate cuvintele din lume. S-au lăsat prinşi de valul muzicii şi când s-a auzit tangoul pe care îl preferau amândoi fără ca niciunul dintre ei să ştie acest lucru, s-au ridicat ca la un semnal şi au început să danseze. Dansau atât de bine împreună încât ai fi putut crede că sunt doi profesionişti după sute de repetiţii. Ea simţea că aşteptarea ei nu fusese zadarnică. El se vedea nevoit să-şi vadă decapitate toate principiile, cel puţin pentru moment. Se regăsiseră în sfârşit în labirintul în care intraseră amândoi într-o altă toamnă. Toamna asta fusese atât de darnică cu ea, iar pe el îl atrăsese în mrejele ei, aducându-i împreună fie doar şi pentru un tangou. Cerul privea cu stelele îmbrăţişarea lor, iar luna s-a ascuns discretă în spatele unui nor gândindu-se că lumina ei ar putea stânjeni. Doar vântul ducea mai departe povestea lor…

Labirintul Toamnei -III-

Timpul se oprise şi el în loc pentru ei doi vrând, parcă, să-i ajute să recupereze anii pierduţi. Fiecare se gândea în sinea lui ce crede celălalt despre el, dar nu aveau curajul să-şi vorbească de teamă să nu destrame vraja ce se revărsa peste ei, ţinându-i apropiaţi în dansul acela, care făcuse să clocotească în ei pasiuni ascunse şi neîmpărtăşite. El îi simţea răsuflarea reţinută din zvâcnirea pulsului ce îi făcea inima să se zbată cu mişcări haotice. Ea se lăsase copleşită de tandreţea gesturilor lui. Nu îşi închipuise niciodată că un om imposibil şi veşnic nemulţumit ca el ar fi capabil de astfel de îmbrăţişări. Muzica se repetase la nesfârşit, dar ei nu simţeau decât căldura care se degaja din piepturile lor şi care se contopea într-o dorinţă ce le unise gândurile într-unul singur.

Într-un târziu, s-au oprit şi s-au aşezat în cerdac. Erau stingheri ca doi adolescenţi. Niciunul nu ştia ce să facă cu gândul acela încolţit în timpul dansului şi îl plimbau de la unul la altul ca într-un joc de-a v-aţi ascuns. Ea, încordată de atâta emoţie, încerca să-i anticipeze reacţiile. El se temea să nu pară ridicol. Se simţea vulnerabil. Îl părăsiseră toate orgoliile şi în ciuda faptului că se împotrivise trebuia să se recunoască pentru o clipă învins. Parfumul ei ascundea un freamăt ce îi răscolise trăiri pe care crezuse întotdeauna că şi le poate înfrâna. Se înşelase. Fusese singur o perioadă destul de lungă şi nu crezuse nicicând în poveşti cu suflete pereche. Dar acum inima lui bătea altfel şi el îi auzea tot mai adânc chemarea. Era derutat de toate sentimentele acelea ce năvăliseră barbare peste el lăsându-l prădat în mijlocul mărilor de incertitudini. Ea ar fi făcut primul pas dacă în minte nu i-ar fi răsunat cuvintele lui de demult, când ar fi vrut să-l vadă, dar el se împotrivise spunându-i că s-ar cădea ca el să o caute mai întâi. Mai târziu a înţeles că îi spusese aşa pentru că era indecis şi se temea să-şi găsească liniştea pe care ea ar fi putut să i-o aducă. Sau poate că ea doar îşi închipuise asta ca să sufere mai puţin. Nici ea nu mai era sigură. Oricum nu reuşise să mai şteargă din memorie refuzul lui care îi răsuna şi acum la fel de metalic ca atunci şi care o făcea să fie lipsită acum de iniţiativă.

Când se aştepta mai puţin, a simţit mâna lui, care o cuprinsese pe după umeri, trăgând-o uşor spre el. Şi-a aşezat capul pe pieptul lui şi i-a auzit inima care bătea parcă în silabe rostindu-i numele. Auzea clar cele trei silabe şi o căldură neobişnuită pe care nu o mai simţise niciodată i-a năvălit în toată fiinţa inundând-o. Inima ei a răspuns tare cu două silabe gata să-i spargă pieptul. Vraja se înfăptuise. A privit o clipă spre cer şi a avut impresia că luna îi făcea complice cu ochiul. I-a trimis şi ea un zâmbet larg. Acum îşi permitea să zâmbească.

El aştepta semnul ei, dar ea încremenise în îmbrăţişarea aceea pe care o visase atât. Temându-se că reacţia ei nu ar fi una aşteptată de el, s-a ridicat brusc. Trezită din reverie a pălit la gândul că el va pleca destrămând firul fragil al visului. S-a ridicat şi simţea cum pământul îi aluneca de sub picioare. Îl auzea în frânturi, dar înţelesese că vrea să plece. Se ţinea cu mâna de spătarul unui scaun ca să evite prăbuşirea. Fusese atât de aproape. Stricase totul cu purtarea ei plină de prejudecăţi.

L-a văzut cum se întoarce şi pleacă nedumerit de reacţia ei. Nu fusese în stare să articuleze măcar un sunet. Ar fi vrut să-l strige cu toată forţa ei, dar glasul i se transformase într-un strigăt mut. Nu ştia ce să facă. Ar fi alergat spre el să-l oprească, dar picioarele nu o mai ascultau. Simţea cum se îngroapă cu fiecare pas pe care el îl făcea spre poartă. Atunci s-a agăţat de un gând. Dacă el va întoarce capul să o mai privească o dată, va alerga spre el să-l oprească.

A plecat contrariat de purtarea ei. Nici măcar nu îi răspunsese la salut. Se uitase la el de parcă era sub influenţa unor stupefiante. Ciudată fiinţă… Şi cu toate astea îşi simţea încă inima palpitând neobişnuit. Ar fi întors capul să o mai privească o dată, dar se gândea că, dacă ar fi vrut să-l oprească din drum, ar fi alergat după el. Mai avea puţin până la alee şi o rază, în care el nu crezuse niciodată, îi şoptea să se întoarcă. Era gândul ei, care îl ajunsese din urmă. În el se dădea o luptă acerbă. S-ar fi întors, dar orgoliul care îl părăsise în timpul dansului revenise destul de repede şi îi dicta să meargă spre ieşire. La fel de brusc cum se ridicase, s-a întors spre grădină.

În momentul acela, ea a ţâşnit spre el lăsându-l fără reacţii. Cu respiraţia întretăiată de efort şi de emoţie l-a cuprins într-o îmbrăţişare pe care el nu ar fi bănuit-o atât de puternică. S-a lăsat îmbrăţişat şi şi-a trecut uşor mâna prin părul ei negru ce îl făcea să viseze la clipe nebănuite. Apoi şi-a îngropat faţa în el vrând parcă să-şi întipărească în minte mirosul acela dulce-amărui. Era prima dată după mult timp când lăsa luciditatea să-l părăsească. I-a ridicat capul şi a privit-o în ochi. Ea a citit în privirea lui strălucirea aceea pe care dorinţa o lăsase la vedere. Înţelesese ce va urma.

Labirintul Toamnei -IV-

Focul din şemineu răspândea o căldură plăcută. Îşi sorta gândurile. Nu putea să adoarmă. Îi auzea respiraţia regulată. A deschis uşor ochii. Dormea. Se ţineau încă de mână. Acum îl putea privi în voie. Era atâta linişte încât îi auzea inima cum se zbătea ritmat pulsând probabil vise. O venă proeminentă îi brăzda tâmpla stângă. Pe fruntea lată avea câteva riduri adânci care îi dădeau un aer uşor încruntat. Brusc respiraţia i s-a accelerat şi un zâmbet i s-a ivit pe buzele perfect conturate luminându-i somnul. A strâns-o cu putere de mână. Cu siguranţă visează, şi-a spus ea. Ar fi vrut să afle ce vise îl colindă în noaptea aceea sfântă în care căutările lor se împliniseră. Dar ştia că visele nu se pot citi. Aşa că, s-a mulţumit doar să-l privească. Barba bine îngrijită îi dădea un aer distins. I se părea că ar semăna cu un nobil englez de la curtea unui rege. Şi-a dat seama că imaginaţia începuse să-şi facă de cap şi risca să devină ridicolă. A închis ochii. Se gândea ce face dragostea din oameni. Îi transformă, îi subjugă, le speculează slăbiciunile, îi încolăceşte hrănindu-se cu sentimentele lor care sunt incapabile să întreprindă ceva şi se lasă pradă ei, iubirii, veşnic biruitoare. În sinea ei nu sperase ca lucrurile să ajungă până aici. Nu regreta. Trăise clipe la care nici nu visase. Se simţea cu adevărat fericită şi răsplătită după atâta aşteptare ce născuse în ea o dorinţă pe care o revărsase în noaptea aceea asupra lui cu o pasiune de care nici ea nu se crezuse capabilă. Înecată în valuri de gând, într-un târziu, a adormit.

Visa că sunt împreună în grădină. O ţinea strâns de mână şi priveau apusul soarelui care se ascunsese deja în spatele pădurii lăsându-şi ultimele raze să pătrundă printre copaci ce păreau în flăcări. Dintr-o dată liziera pădurii s-a mişcat şi au avut impresia că pădurea se îndreaptă spre ei. S-au privit uimiţi convinşi că se uitaseră prea mult la apusul acela care le crea acum o iluzie optică. Dar nu se înşelau. Pădurea venea spre ei alert şi creştea în jurul lor din ce în ce mai mult închizându-i într-un cerc care îi separa de restul lumii. Prinşi în vraja pădurii s-au trântit în noianul de frunze şi se acopereau cu ele amuzându-se de purtarea lor copilărească. Un vânt iscat din senin a scuturat deasupra lor o mare de alte frunze uscate. Priveau cu ochi de copil spectacolul pe care pădurea îl pusese în scenă pentru ei doi. Erau copleşiţi de imaginea aceea a frunzelor mângâiate de vânt ce coborau într-un dans straniu spre pământ acoperindu-i. A privit-o şi i se părea atât de frumoasă gătită cu frunze. S-a ridicat şi a început să arunce peste ea mai multe acoperind-o. Ea râdea şi glasul ei îi suna ca o chemare spre tărâmuri de vis. Joaca aceea năştea în el o dorinţă nestăpânită. O acoperea din ce în ce mai mult până când glasul ei a amuţit. S-a oprit derutat şi şi-a dat seama că respiraţia ei fusese înecată în frunzişul acela. Cu gesturi haotice încerca să o scoată de acolo, din mormântul de frunze, dar nu reuşea să ajungă la ea. Cutremurat de gândul că a pierdut-o, s-a trezit. O căldură imensă îi năvălise în cap şi simţea înţepături puternice în spatele ochilor.

A deschis ochii cu teamă. Simţea încă pe pleoape apăsarea buzelor ei de atunci când i le închisese cu un sărut golindu-l parcă de nelinişti. I-a simţit mâna caldă în mâna lui şi a întors privirea. Era acolo. Dormea. I-a mulţumit Lui Dumnezeu că fusese doar un vis. A privit-o cum respira liniştită. Lumina focului se oglindea pe faţa ei mică făcând-o să pară desprinsă din aura unui vis. Era dezvelită. Cămaşa de satin lila se aşezase perfect pe rotunjimile corpului ei. Se gândea cu regret că atunci demult nu avusese ochi pentru ea. Ştia că era târziu pentru regrete, dar ele îl măcinau împovărându-l cu o stare apăsătoare. S-a scuturat ca să scape de toate frământările. Îi amorţise mâna, dar nu voia să se mişte ca să nu o trezească. Nu se mai sătura privind-o. Parcă voia să recupereze toţi anii aceia irosiţi. În timp ce o privea s-a mişcat şi a devenit agitată. Probabil visează, s-a gândit el. S-a apropiat de ea ca să-i vegheze somnul.

Visa că erau într-o metropolă şi el o sunase cerându-i să vină imediat într-un loc indicat de el într-un timp cât mai scurt. I se păruse agitat şi asta o cam neliniştise. A găsit cu greu un taxi. Traficul era îngreunat şi ea simţea că nu mai ajunge. Nu ştia de ce, dar un sentiment de teamă pusese stăpânire pe ea. Presimţea răul. A ajuns cu greu până acolo. Între timp o mai sunase de două ori cerându-i să se grăbească şi păstrând acelaşi mister. A coborât din maşină şi îl căuta disperată cu privirea. Îşi simţea inima gata să-i sară din piept. Se afla în faţa unui magazin imens. L-a zărit la intrarea magazinului care era la o distanţă apreciabilă de locul în care se afla ea. Se uita precipitat căutând-o cu privirea. A alergat spre el şi când mai avea puţin ca să ajungă, a dispărut înăuntru. Îl zărea prin geamurile mari ale vitrinei. A zărit-o şi el. Încerca să-i spună ceva, dar ea nu înţelegea. Zgomotul infernal al străzii o împiedica să audă ce îi spune. Se simţea vinovată că nu ajunsese la timp şi sentimentul acela o copleşea. Simţea că vrea să o roage ceva important şi ea nu era capabilă să-i înţeleagă rugămintea. Nu înţelegea de ce e blocat acolo. Alerga dintr-o parte în alta sperând să găsească o uşă deschisă ca să poată ajunge la el. În zadar. Îl vedea urcând pe o scară rulantă şi abia îl mai zărea. Încerca în continuare să-i ceară ceva şi era vădit enervat de neputinţa ei de a-l înţelege. Era pierdută. Se lipise de geam şi nu pricepea ce se întâmplă. S-a lăsat din ce în ce mai jos până când nu l-a mai zărit. Apoi s-a aşezat pe bordură şi a izbucnit într-un plâns nervos lăsându-şi capul pe genunchi. La un moment dat a simţit o mână caldă care o mângâia pe creştet. A ridicat uşor privirea care s-a oprit pe o cruce mare argintată. Era derutată. A mai înălţat puţin capul şi a văzut că cel care o mângâia era un preot în vârstă, cu părul şi barba complet albe şi cu o faţă zâmbitoare. I-a şters lacrimile cu vârful degetelor spunându-i să aibă încredere în ceea ce simte. I-a întins mâna ajutând-o să se ridice. A simţit un fior straniu. În fine înţelesese. Primise înţelepciune. Ca prin minune teama i s-a risipit. Ştia de acum că doar dragostea ei sinceră şi dezinteresată pe care i-o purta fără să-i ceară ceva în schimb îl va salva din vâltoarea neîncrederii care îl stăpânea şi îl determinase să îşi dorească drept haină singurătatea. S-a întors spre vitrină. Acolo, ca un prizonier, o aştepta el. S-a apropiat, şi-a lipit mâna de geamul gros, securizat şi i-a pătruns în ochi cu privirea ei plină de lumina aceea pe care doar un suflet care iubeşte cu toată forţa o poate degaja. Simţea că l-ar fi scos de acolo cu orice preţ, chiar dacă în clipa următoare ar fi murit, pierzându-l astfel pentru totdeauna. După câteva secunde de ezitare şi-a aşezat şi el palma peste palma ei mică şi a simţit o căldură care îl ardea. Era dragostea ei nemărginită. Geamul se topea sub căldura degajată de mâinile lor. Reuşise să-l elibereze şi asta o făcea să simtă fericirea ce se scurgea prin toate golurile sufletului ei umplându-l. De undeva, de aproape, bătrânul preot îi dădea încuviinţarea pe care ea a simţit-o ca pe o binecuvântare. Dragostea lor ajunsese până la ceruri. Un zâmbet larg trona pe faţa ei. A deschis ochii şi l-a văzut alături. Îi ţinea mâna pe frunte. Ardea. Avea febră. Îngrijorat a întrebat-o dacă se simte bine. Era incapabilă să răspundă. Doar îl privea zâmbind.

Labirintul Toamnei -V-

S-au despărţit fără să-şi promită ceva. Asta i-a plăcut. Nu îşi dorea să-i dea speranţe deşarte. Ceea ce l-a uimit a fost faptul că era prima femeie din viaţa lui care nu încercase să smulgă de la el o promisiune. Când se îmbrăcase se gândise cu teamă la scena despărţirii. Se temuse de reacţia ei. Dar se înşelase. Fusese demnă. Nu suporta femeile care se înjosesc implorând iubirea. Era încă sub vraja nopţii aceleia, dar ştia la fel de bine că se poate degaja uşor dacă îşi impune. Nu ar fi schimbat cu nimeni şi cu nimic singurătatea lui dragă. Ştia din experienţele anterioare că femeia îţi dă echilibru şi el nu îşi dorea asta pentru că era sigur că echilibrul acela îl va face să scrie prost sau deloc cum se întâmplase de fiecare dată. Aşa că, trebuia să şi-o scoată din minte imediat. Fusese slab şi îşi reproşa asta. Nu putea nici să nege că îi plăcuse. Ar fi fost prefăcut. Simţea încă mirosul ei. Parcă îi intrase în piele, în simţuri şi asta îl tulbura. Se scutura ca şi cum voia să scape de imaginea ei care i se întipărise pe retină şi i se proiecta acum ca să-l zăpăcească. Se gândea că are lucruri importante de făcut şi că afundat în proiectele lui o va uita. Pe de altă parte se gândea şi la ea. Probabil va suferi. Dar ea a vrut. Îl cunoştea şi ştia că îşi asumă un risc. În el începuse o altă luptă şi asta îl enerva. Îşi reproşa încă o dată faptul că îşi părăsise turnul de fildeş coborând pentru ea. Dar fusese atât de fermecătoare… Gata cu prostiile! Începuse să fie ridicol. Fiecare om are o slăbiciune, a concis el ca să scape de sentimentul acela care îl făcea să se simtă vinovat faţă de ea.

Îl condusese până la poartă. Ştia că nu poate să-i ceară nimic. Sperase doar că va putea să-l facă să înţeleagă că singurătatea, pe care el şi-o alesese drept prietenă de nădejde, nu e soluţia cea mai bună atunci când ai doar o singură viaţă. Simţea că odată ieşit pe poartă gândurile lui se vor limpezi şi el va reveni cu uşurinţă la starea lui obişnuită. Dar asta nu avea importanţă. Ea îl va iubi mereu aşa. Fără să încerce să-l schimbe. Îşi asumase riscul acelei nopţi şi nu regreta. I-a zâmbit până la capăt şi ca să îl scutească de situaţia aceea penibilă a despărţirilor şi de sentimentul de culpabilitate care i se citea clar pe faţă i-a întins brusc mâna. Luat prin surprindere i-a întins-o şi el cu un gest mecanic. Fusese o atingere scurtă, dar intensă. Amândoi au simţit-o ca pe un scurt circuit. Apoi, s-a întors şi a închis poarta. Două lacrimi s-au rostogolit pe obrajii ei goliţi de emoţia pe care încercase să o ţină cu greu în frâu. A rămas lipită de poartă până când l-a auzit plecând. Cu paşi nesiguri a păşit pe alee gândindu-se dacă să intre în casă sau să rămână în grădină ca să privească răsăritul. A ales să rămână. S-a îndreptat spre cerdac şi s-a aşezat scrutând orizontul care începea să fie inundat de un izvor de lumină ivorie ce îi pătrundea direct în suflet. Pădurea se foia deranjată de lumina aceea, care o trezise din visare, scuturându-şi visele în cele patru zări. Vântul îi împrăştia gândurile care zburau libere ca nişte păsări de fum ce se risipeau în neant. Împletea vise. Unul pe faţă, două pe dos, pe care tot ea le deşira mai apoi nemulţumită de rezultat. În timp ce se juca aşa, a fost cuprinsă de o căldură ciudată ce i-a străbătut trupul. S-a ridicat şi s-a gândit la el. Oare îl va revedea?

Timpul trecuse pe nesimţite. Patru luni zburaseră şi se risipiseră de parcă ar fi fost nişte clipe efemere. Scrisese foarte mult în ultimul timp. Mai mult ca niciodată. Ideile îl năvăliseră vrând parcă să-i facă în ciudă şi să-i demonstreze că din noaptea aceea începuse să scrie mult mai bine. Noul volum era un succes deja şi cronicile nu încetau să curgă. Doar ea nu dăduse nici un semn de viaţă. El îşi impusese să nu o caute, dar trebuia să admită că o aştepta. Chiar dacă nu cu un gând întreg, cu o jumătate tot se îndrepta furiş spre ea aproape în fiecare zi. Sperase să apară la lansare, dar nu o zărise în mulţimea aceea cu toate că mereu îşi aruncase privirile în sală. Fusese nemulţumit toată ziua şi nimeni nu îi intrase în voie. A intrat să-şi verifice corespondenţa. Nu se uitase de câteva zile. Plictisit se uita peste mesaje când privirea i s-a oprit pe unul care era de la ea. Era intitulat „Iarnă magnifică”. Pulsul i s-a accelerat şi imaginea ei din seara aceea i-a năvălit în minte punând stăpânire pe el. A deschis nerăbdător. Erau fotografii făcute de ea cu peisaje de iarnă. Privind mai atent a văzut că fotografiile erau făcute într-un loc drag lui. Recunoştea fiecare colţişor din fotografiile ei. Erau locuri prin care el umblase cândva măcinat de gânduri grele ca să-şi găsească liniştea. Acolo reuşise să renască şi imaginile acelea superbe l-au făcut să simtă un dor nebun. Fără să stea prea mult pe gânduri s-a hotărât să plece. Şi-a aruncat câteva lucruri într-o valiză şi a pornit la drum. Avea de mers vreo trei ore cu maşina.

Venise de câteva zile ca să facă fotografii pentru un nou album. Era o iarnă de vis. Ningea încontinuu de două zile. Reuşise să surprindă nişte imagini superbe. Dintr-o pornire pe care nu putea să şi-o explice îi trimisese şi lui nişte fotografii pe mail. Se gândea la el şi a simţit o strângere de inimă ce i-a trimis fiori în tot corpul răscolindu-i amintirile. Îl iubea enorm, dar ştia că singura dovadă de iubire era renunţarea la el. Plânsese multe nopţi cu faţa înfundată în pernă. Simţea un dor asiduu şi ar fi alergat desculţă până la el ca să-i golească fiinţa de nelinişti cu neliniştea ei, ca atunci în noaptea aceea când i-a închis pleoapele cu un sărut, dacă vestea aceea n-ar fi căzut ca un trăsnet peste ea.

Drumul fusese mai anevoios decât se aşteptase. Ningea cu fulgi mari. Nu mai fusese de ceva timp aici şi dorul acela, pe care ea îl stârnise cu fotografiile ei în toată fiinţa lui, îl făcea să se simtă copleşit. S-a cazat şi a pornit hai- hui să colinde potecile ca să-şi potolească emoţiile. Mergea recitând în gând poezii dragi lui. Simţea că încet, încet trăirile acelea încep să se risipească. Mergea spre bradul acela pe care ea îl fotografiase şi la umbra căruia el, demult, alesese singurătatea ca pe singura cale de-a supravieţui. Îşi ţinea capul în jos încercând să evite zăpada care îi intra în ochi. Pe potecă a zărit nişte urme lăsate de paşi mici. S-a gândit că un copil nu ar avea ce să caute singur acolo. Probabil era o femeie. Gândul acesta nu-i convenea. Ar fi vrut să fie doar el cu amintirile lui. A ridicat privirea şi a văzut că într-adevăr era o femeie.

A auzit zgomotul zăpezii scârţâind şi s-a întors. La doar câţiva paşi de ea era el. A înmărmurit. Nu era cu putinţă. Crezuse tot timpul în întâmplare, dar aceasta le întrecea pe toate. Era deja prea multă întâmplare. Nu-l mai văzuse de la lansare când împinsă de dor se strecurase în mulţime ca să se bucure de succesul lui. Crezuse că prezenţa ei îi va purta noroc. Câtă amărăciune simţise când fusese nevoită să-l privească de la distanţă! Fără să-i vorbească, fără să se arate. Se mai alinase cu faptul că îl văzuse vesel şi înconjurat de prieteni.

Era de-a dreptul stupefiat. Nici dacă i-ar fi spus cineva că ea e acolo nu ar fi crezut. A înaintat pe potecă şi s-a oprit în faţa ei. Era lividă şi parcă încerca să ascundă ceva. I se părea speriată şi ca s-o liniştească a luat-o de mână. I-a surprins privirea şi a citit în ea o nelinişte adâncă. Tremura. A întrebat-o dacă se simte bine, dar ea a îngăimat ceva fără ca el să înţeleagă. Se purta ciudat. A privit-o îngrijorat şi privirea i s-a oprit pe abdomenul ei. Era rotunjit. Pentru o clipă un vertij a pus stăpânire pe el. Era însărcinată. Se uita la ea cerându-i parcă încuviinţarea. Ea a clătinat din cap afirmativ. Vestea asta îl bulversa. Se simţea învins. Era pentru prima dată când era obligat să îngenuncheze în arena vieţii. Nu întrevăzuse niciodată o astfel de situaţie. Era învins cu propriile-i arme. Tot timpul afirmase că lucrurile se întâmplă aşa cum trebuie să se întâmple. Un copil… Mereu se temuse să aibă copii, gândindu-se că s-ar fi putut să nu fie un tată bun. Dar dacă se înşelase? I-a cuprins umerii şi a privit-o în ochi. O simţea încordată. Ca să-i risipească temerile a sărutat-o pe frunte. Acesta era acordul lui. Ea a oftat lung eliberându-se parcă de taina aceea pe care o apărase cu străşnicie. Au plecat ţinându-se de mână. Niciunul dintre ei nu ştia că acolo sus cineva îi iubea aşa de mult încât se gândise să le umple singurătăţile. Şi o făcuse aşa cum a ştiut El cel mai bine.