Labirintul Toamnei -I- (Dobrescu Maria Gabriela)

Cumpărase casa aceea dintr-un capriciu. Venea foarte rar acolo. Doar o dată sau cel mult de două ori pe an. Prefera să vină toamna. Nicăieri amurgul toamnei nu i se păruse aşa de straniu. Probabil că şi din cauza…

Fusese o zi caldă în care toamna asta îşi etalase în toată splendoarea ei multitudinea de nuanţe pastelate. Stătea în spatele casei, un vechi conac boieresc aşezat la marginea pădurii, şi îşi încărca sufletul cu toamnă imaginând o lume în care încerca să trăiască departe de zbuciumul cotidian. Revedea fotografiile pe care le făcuse de dimineaţă prin împrejurimi. Lucra la un alt album şi îşi alegea cu greu preferatele. În fiecare fotografie reuşise să surprindă ceva inedit şi nu se putea hotărî ce să aleagă din sutele de imagini descărcate pe laptop.

Sorbea cu înghiţituri mici ceaiul de fructe pentru care era invidiată de toţi apropiaţii şi pe care îl pregătise şi de data aceasta după reguli doar de ea ştiute. Îi plăcea să surprindă şi de fiecare dată mai adăuga ceva nou ceaiului care îi cucerise pe cei ce avuseseră privilegiul de a-l savura. Cu toţii plecau impresionaţi de gustul acela al ceaiului făcut mereu altfel după starea pe care ea o avea în acea zi. Se amuza de fiecare dată când primea oaspeţi. Îi plăcea să-i ţină în suspans până când nerăbdători nu mai rezistau şi o întrebau de ce nu mai aduce odată ceaiul. Era inventivă, imprevizibilă, fascinantă, şi nu o dată i se spusese că este femeia de care un bărbat nu s-ar putea plictisi. Şi cu toate acestea ea preferase să rămână singură.

Astăzi, parcă, gustul toamnei din ceaiul ei era mai pregnant ca oricând. Privea pădurea în care toamna aşezase culori de-a valma făcând-o să pară desprinsă din ireal. Cuprindea cu privirea întreg orizontul de parcă ar fi vrut să întipărească în ea întreaga simfonie de culori.

Timpul trecuse greu pentru ea. Îl aştepta şi secundele se scurgeau prin clepsidra sufletului ei în fire subţiri de emoţii. Emoţii de toamnă. Se simţea stânjenită ca o adolescentă. Spera să-şi poată controla trăirile. Stătea cu ochii pe ceas. Înserarea se lăsa odată cu răcoarea pe care pădurea o sufla peste întreaga aşezare. În ciuda frigului se încăpăţâna să-l primească afară, în cerdacul din grădină.


************************************************************************

Toată ziua fusese agitat. Nu îl preocupase niciodată felul în care arăta, dar azi se uitase în oglindă de vreo zece ori. Era nemulţumit de barba care-i încărunţise prea repede în ultimul timp şi îl făcea să pară mai bătrân cu vreo câţiva ani. Nu ştia cu ce să se îmbrace. Nu ar fi vrut în costum şi cravată ca să nu pară prea scorţos, dar nici nu ar fi vrut să pară neglijent. Se gândea de ce oare se agita atât. Era o femeie ca toate femeile şi oricum nu se ducea în peţit aşa că s-a îmbrăcat casual. Credea că stilul acesta îl caracteriza cel mai bine.

Timpul se scurgea prea repede şi ora întâlnirii se apropia cu repeziciunea unui gând răzleţ. În fine, urma să o cunoască pe misterioasa doamnă, care, dintr-o generozitate pe care nu şi-o explica, îl ajutase să-şi finalizeze proiectul la care visase atâţia ani. Ştia atât de puţin despre femeia aceea care îşi ascunsese identitatea într-un fel de neînţeles. Sincer fiind, se gândea că n-ar trebui să-i pese de toanele ei atâta timp cât îi donase banii pentru proiect. De aceea nici nu îşi pusese prea multe întrebări când a primit e-mailul prin care era anunţat de unde să ia banii de care avea nevoie ca să ducă la bun sfârşit visul său de o viaţă. Îl mirase doar cine ar fi putut să facă gestul acela pentru un visător ca el, care părea pentru mulţi un ciudat şi care trăia într-o lume doar a lui, plină de închipuiri, fără să aibă pretenţii ca cineva să-l înţeleagă.

Aflase că era autoarea unor albume de fotografii şi ştia că se ascunde sub un pseudonim. Încercase să o descopere în câteva albume pe care le cumpărase dintr-o curiozitate inexplicabilă. Îl frapase liniştea care degaja din fotografiile ei. De câte ori răsfoia albumele acelea cu anotimpuri simţea un sentiment ciudat, neclar, care îl tulbura. Avea impresia că o cunoscuse cândva în altă viaţă, dar cum el nu credea în bazaconii despre reîncarnare se chinuia să înţeleagă de ce era încercat de sentimentul acela. Fotografiile ei parcă vorbeau şi el mai auzise undeva acele cuvinte.

Ca de obicei era în întârziere. A ieşit grăbit nu înainte de- a mai arunca o ultimă privire în oglinda de la cuier. Afară îl aştepta o surpriză. Cineva îi blocase maşina în parcare. Nu putea înţelege de ce oamenii făceau aşa şi s-a enervat cum făcea mereu când era în situaţia asta. A bombănit în sinea lui şi când simţea că mai are puţin şi explodează o domnişoară drăguţă şi-a făcut apariţia cerându-i cu nonşalanţă scuzele de rigoare. Ce- ar mai fi putut spune? Frumuseţea ei îi mai potolise puţin furia pentru că vorba aceea ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place. S-a urnit într-un târziu şi se gândea că nu ar vrea să întârzie şi să facă o impresie proastă.

În timp ce conducea fredona o melodie pe care o asculta de multe ori în maşină. Era aproape de ieşirea din oraş când şi-a dat seama că nu cumpărase măcar un buchet de flori. Şi-a lovit fruntea cu mâna. Fusese împrăştiat ca întotdeauna de altfel. Ce va crede femeia aceea? Oricum era prea târziu. Ca să se întoarcă în oraş nu mai era timp şi altă soluţie nu întrevedea. Aşa că a mers înainte. Se simţea uşor stânjenit de gestul lui de impoliteţe. Încerca să-şi alunge gândul acela, dar el nu-i dădea pace. Nu-i venea nici lui să creadă că fusese aşa de uituc.