THOUSANDS OF FREE BLOGGER TEMPLATES

sâmbătă, 15 august 2009

Labirintul Toamnei -II-




Se uitase din cinci în cinci minute la ceas. Mai erau 30 de minute până la ora stabilită. A privit încă o dată masa pe care o aşezase în cerdac. Totul era impecabil. Aşezase cu mare atenţie faţa de masă şi şerveţelele de satin şi voal în nuanţe ruginii, argintăria cumpărată odată cu vechiul conac, serviciul chinezesc de ceai pe care îl primise de la o prietenă dragă şi pe care îl folosea doar pentru ocazii speciale. În mijloc pusese un coş cu fructele toamnei. În jur se răspândea o mireasmă de pere ruginii şi mere ionatane împletită cu parfumul gutuilor şi al strugurilor tămâioşi. Alături chiseaua cu dulceaţa de nuci verzi pe care îi promisese, atunci, într-o altă toamnă, că o va face special pentru el. Şi ea… La fel de fermecătoare ca o zi însorită de toamnă. I se părea că întreg Universul conspira la întâlnirea lor. Îşi închipuise în fel şi chip întâlnirea asta şi acum când o despărţeau de ea doar câteva clipe se simţea copleşită de toată aşteptarea aceea. Oare cum va reacţiona când o va vedea?

Se apropia de drumul lateral ce ducea spre conac. Îl ştia pentru că mai fusese acolo de multe ori, mai ales toamna, ca să-şi încarce sufletul de frumuseţea pădurii care i se părea ca un tărâm de vise în aşteptare şi care îl atrăgea mereu ca un magnet fără ca el să găsească o explicaţie pentru atracţia aceea nejustificată. Chiar fusese surprins când citise e-mailul în care i se comunica locul întâlnirii. Aflase la timpul respectiv despre vânzarea conacului, dar nu bănuise nicio clipă că ea ar putea fi noua proprietară. Nu putea înţelege de ce ar cumpăra cineva o casă dacă nu locuieşte în ea. Prins între gânduri, fără să-şi dea seama, ajunsese deja în faţa conacului.

A coborât şi s-a îndreptat spre poartă. Acolo, puţin derutat, a zăbovit câteva clipe. Apoi, a zărit interfonul. Cu un gest mecanic a apăsat soneria. Poarta s-a deschis mai repede decât se aştepta şi a păşit dincolo cu paşi şovăielnici. De obicei era sigur pe gesturile lui, dar azi parcă nu fusese el. Nu îl aşteptase nimeni dincolo de poartă şi misterul acesta exagerat îl irita vizibil. Se simţea ca şi cum ar fi intrat într-un labirint. A privit de jur-împrejur şi undeva în stânga a zărit firul Ariadnei. O potecă îngustă, pietruită, care ducea probabil spre grădină. Enervat de jocul acesta, a pornit spre alee, hotărât să afle ce dorea femeia aceasta de la el.

La capătul aleii, se întindea o grădină mărginită de pădure. Nu îşi închipuise niciodată un astfel de loc. Amurgul cobora peste întreg peisajul acela făcându-l să pară straniu, la fel ca povestea asta despre care începuse să aibă senzaţia că e desprinsă dintr-o altă poveste. În faţa lui a văzut un cerdac. Din el se răspândea lumina abia pâlpâindă a unor felinare cu gaz. Gândul i-a zburat la interfonul de la poartă. I se părea atât de nefiresc amestecul acesta de nou cu vechi, dar la urma urmei era de înţeles. Doar se aflau în secolul XXI. A rămas aşa privind peisajul acela până când a zărit silueta unei femei care se îndrepta spre el.

Îl urmărise de la fereastră din momentul în care ajunsese la poartă. Numărase în gând secundele ultimei jumătăţi de oră ce i se păruse infinită. Emoţia întâlnirii îi colorase obrajii şi simţea adânc tropotul sângelui ce îi alerga prin vene. L-a condus cu privirea spre alee, până în grădină şi apoi s-a decis să coboare. Şi-a dat seama că prea mult suspans strică şi pentru că pe faţa lui se citea iritarea s-a gândit să nu strice momentul la care visase atât. Ajunsă în curte, din pricina nerăbdării care o înghesuia, a ales drumul cel mai scurt şi a păşit uşor, direct prin iarbă. Mergea gândindu-se că era cu fiecare pas mai aproape de el, de întâlnirea aceea pe care o premeditase de atâţia ani cu răbdarea ei nemăsurată.

O privea cum se apropia şi pentru o clipă a crezut că amurgul acela îi joacă o festă. Era ea. La fel cum o văzuse cu ani în urmă în fotografiile acelea. Nu putea crede că trecerea anilor nu lăsase nicio urmă pe chipul ei şi era destul de cerebral ca să se creadă personajul unei întâmplări fantastice. Un lucru ştia sigur. Se afla în faţa celei pe care o cunoscuse cândva dintr-o simplă curiozitate. Comunicaseră o vreme. Ea şi-ar fi dorit să-l întâlnească, dar el fusese indecis. Într-o zi, a dispărut pur şi simplu şi el nu a încercat să afle de ce. Crezuse întotdeauna că lucrurile se întâmplă aşa cum trebuie să se întâmple. Şi a uitat-o.

Acum erau faţă în faţă. S-au privit preţ de câteva secunde. Se simţea cum tăcerile lor se duelează. Erau ca într-o arenă. Unul dintre ei trebuia să învingă în seara aceasta. Oare cine va câştiga? Blândeţea, graţia, răbdarea ei sau încăpăţânarea, indiferenţa, luciditatea lui?

Ea a rupt prima tăcerea şi a făcut asta doar pentru că era gazdă. L-a invitat în cerdac. A urmat-o fără să se opună. Glasul ei i s-a părut la fel de interesant ca atunci, demult, când vorbiseră la telefon. S-a aşezat în fotoliul de răchită şi a privit masa. L-a frapat modul în care aşezase totul. Dovedise mult bun gust şi nu putea să nu-i admire priceperea. A vrut să o întrebe de ce făcea asta, dar ea i-a făcut un semn discret cu mâna, sugerându-i să tacă.

Începuse să se mai dezmeticească şi o privea cum pune ceaiul în ceşcuţe. Totul i se părea că se derulează după un scenariu. Ea a turnat ceaiul urmând un adevărat ritual de parcă ar fi fost o adevărată gheişă. Apoi, i-a întins ceşcuţa cu gesturi delicate, i-a zâmbit şi l-a îmbiat să bea. În timp ce sorbea din ceaiul acela al cărui gust nu îl putea recunoaşte, dar care îl cucerise de la prima înghiţitură, o privea fascinat de lumina pe care chipul ei o radia. Părul negru, în care se vedeau urme stinghere de alb, căpătase reflexe albăstrii în lumina lunii noi. Purta haine în culorile toamnei. Deasupra avea un şal de brocart care îi dădea un aer nobil. Parcă ar fi fost desprinsă dintr-o pictura renascentistă. Chiar şi rama ochelarilor era asortată cu ţinuta. Purta bijuterii cu grijă alese. Şiragul de mărgele, cerceii şi inelul erau chihlimbare în toate nuanţele toamnei. Inelul, în care era încrustată o piatră mare, se potrivea nesperat de bine pe mâna ei mică şi delicată. Privindu-i doar mâinile ar fi putut să jure că erau mâini de copil. Ar fi vrut să găsească ceva cât de mic care să nu se potrivească cu întreaga atmosferă, dar s-a lăsat păgubaş pentru că totul fusese gândit cu minuţiozitate până la cel mai mic detaliu. Încă nu putea crede că el, pretenţiosul pretenţioşilor, nu găsea ceva de criticat. Se simţea uşor fascinat de întreaga atmosferă şi dintr-un orgoliu ivit aşa din senin se chinuia să găsească un cusur. Găsise! Muzica! Lipsea muzica! Când se pregătea bucuros să se felicite pentru că reuşise să-i găsească un impediment, ea s-a ridicat şi a pus un CD. Era dezarmat. Nu putea înţelege ce puteri deţinea fiinţa aceea care în aparenţă era atât de fragilă. Ştia oare să citească gândurile? Era într-un valvârtej de stări confuze.

Peste întreaga pădure s-a revărsat ritmul unui tangou. Ea s-a aşezat pe canapea şi sorbea cu înghiţituri mici ceaiul, privindu-l în ochi într-un fel care-l înnebunea. Probabil aşteaptă să o invit la dans, a gândit el. Nici măcar nu mă invită la dans, îşi spunea ea. A urmat încă un tangou şi încă unul şi ei se priveau fascinaţi în tăcere. Dar tăcerea lor spunea mai mult decât ar fi putut spune toate cuvintele din lume. S-au lăsat prinşi de valul muzicii şi când s-a auzit tangoul pe care îl preferau amândoi fără ca niciunul dintre ei să ştie acest lucru, s-au ridicat ca la un semnal şi au început să danseze. Dansau atât de bine împreună încât ai fi putut crede că sunt doi profesionişti după sute de repetiţii. Ea simţea că aşteptarea ei nu fusese zadarnică. El se vedea nevoit să-şi vadă decapitate toate principiile, cel puţin pentru moment. Se regăsiseră în sfârşit în labirintul în care intraseră amândoi într-o altă toamnă. Toamna asta fusese atât de darnică cu ea, iar pe el îl atrăsese în mrejele ei, aducându-i împreună fie doar şi pentru un tangou. Cerul privea cu stelele îmbrăţişarea lor, iar luna s-a ascuns discretă în spatele unui nor gândindu-se că lumina ei ar putea stânjeni. Doar vântul ducea mai departe povestea lor…

0 comentarii: