Labirintul Toamnei -IV-

Focul din şemineu răspândea o căldură plăcută. Îşi sorta gândurile. Nu putea să adoarmă. Îi auzea respiraţia regulată. A deschis uşor ochii. Dormea. Se ţineau încă de mână. Acum îl putea privi în voie. Era atâta linişte încât îi auzea inima cum se zbătea ritmat pulsând probabil vise. O venă proeminentă îi brăzda tâmpla stângă. Pe fruntea lată avea câteva riduri adânci care îi dădeau un aer uşor încruntat. Brusc respiraţia i s-a accelerat şi un zâmbet i s-a ivit pe buzele perfect conturate luminându-i somnul. A strâns-o cu putere de mână. Cu siguranţă visează, şi-a spus ea. Ar fi vrut să afle ce vise îl colindă în noaptea aceea sfântă în care căutările lor se împliniseră. Dar ştia că visele nu se pot citi. Aşa că, s-a mulţumit doar să-l privească. Barba bine îngrijită îi dădea un aer distins. I se părea că ar semăna cu un nobil englez de la curtea unui rege. Şi-a dat seama că imaginaţia începuse să-şi facă de cap şi risca să devină ridicolă. A închis ochii. Se gândea ce face dragostea din oameni. Îi transformă, îi subjugă, le speculează slăbiciunile, îi încolăceşte hrănindu-se cu sentimentele lor care sunt incapabile să întreprindă ceva şi se lasă pradă ei, iubirii, veşnic biruitoare. În sinea ei nu sperase ca lucrurile să ajungă până aici. Nu regreta. Trăise clipe la care nici nu visase. Se simţea cu adevărat fericită şi răsplătită după atâta aşteptare ce născuse în ea o dorinţă pe care o revărsase în noaptea aceea asupra lui cu o pasiune de care nici ea nu se crezuse capabilă. Înecată în valuri de gând, într-un târziu, a adormit.

Visa că sunt împreună în grădină. O ţinea strâns de mână şi priveau apusul soarelui care se ascunsese deja în spatele pădurii lăsându-şi ultimele raze să pătrundă printre copaci ce păreau în flăcări. Dintr-o dată liziera pădurii s-a mişcat şi au avut impresia că pădurea se îndreaptă spre ei. S-au privit uimiţi convinşi că se uitaseră prea mult la apusul acela care le crea acum o iluzie optică. Dar nu se înşelau. Pădurea venea spre ei alert şi creştea în jurul lor din ce în ce mai mult închizându-i într-un cerc care îi separa de restul lumii. Prinşi în vraja pădurii s-au trântit în noianul de frunze şi se acopereau cu ele amuzându-se de purtarea lor copilărească. Un vânt iscat din senin a scuturat deasupra lor o mare de alte frunze uscate. Priveau cu ochi de copil spectacolul pe care pădurea îl pusese în scenă pentru ei doi. Erau copleşiţi de imaginea aceea a frunzelor mângâiate de vânt ce coborau într-un dans straniu spre pământ acoperindu-i. A privit-o şi i se părea atât de frumoasă gătită cu frunze. S-a ridicat şi a început să arunce peste ea mai multe acoperind-o. Ea râdea şi glasul ei îi suna ca o chemare spre tărâmuri de vis. Joaca aceea năştea în el o dorinţă nestăpânită. O acoperea din ce în ce mai mult până când glasul ei a amuţit. S-a oprit derutat şi şi-a dat seama că respiraţia ei fusese înecată în frunzişul acela. Cu gesturi haotice încerca să o scoată de acolo, din mormântul de frunze, dar nu reuşea să ajungă la ea. Cutremurat de gândul că a pierdut-o, s-a trezit. O căldură imensă îi năvălise în cap şi simţea înţepături puternice în spatele ochilor.

A deschis ochii cu teamă. Simţea încă pe pleoape apăsarea buzelor ei de atunci când i le închisese cu un sărut golindu-l parcă de nelinişti. I-a simţit mâna caldă în mâna lui şi a întors privirea. Era acolo. Dormea. I-a mulţumit Lui Dumnezeu că fusese doar un vis. A privit-o cum respira liniştită. Lumina focului se oglindea pe faţa ei mică făcând-o să pară desprinsă din aura unui vis. Era dezvelită. Cămaşa de satin lila se aşezase perfect pe rotunjimile corpului ei. Se gândea cu regret că atunci demult nu avusese ochi pentru ea. Ştia că era târziu pentru regrete, dar ele îl măcinau împovărându-l cu o stare apăsătoare. S-a scuturat ca să scape de toate frământările. Îi amorţise mâna, dar nu voia să se mişte ca să nu o trezească. Nu se mai sătura privind-o. Parcă voia să recupereze toţi anii aceia irosiţi. În timp ce o privea s-a mişcat şi a devenit agitată. Probabil visează, s-a gândit el. S-a apropiat de ea ca să-i vegheze somnul.

Visa că erau într-o metropolă şi el o sunase cerându-i să vină imediat într-un loc indicat de el într-un timp cât mai scurt. I se păruse agitat şi asta o cam neliniştise. A găsit cu greu un taxi. Traficul era îngreunat şi ea simţea că nu mai ajunge. Nu ştia de ce, dar un sentiment de teamă pusese stăpânire pe ea. Presimţea răul. A ajuns cu greu până acolo. Între timp o mai sunase de două ori cerându-i să se grăbească şi păstrând acelaşi mister. A coborât din maşină şi îl căuta disperată cu privirea. Îşi simţea inima gata să-i sară din piept. Se afla în faţa unui magazin imens. L-a zărit la intrarea magazinului care era la o distanţă apreciabilă de locul în care se afla ea. Se uita precipitat căutând-o cu privirea. A alergat spre el şi când mai avea puţin ca să ajungă, a dispărut înăuntru. Îl zărea prin geamurile mari ale vitrinei. A zărit-o şi el. Încerca să-i spună ceva, dar ea nu înţelegea. Zgomotul infernal al străzii o împiedica să audă ce îi spune. Se simţea vinovată că nu ajunsese la timp şi sentimentul acela o copleşea. Simţea că vrea să o roage ceva important şi ea nu era capabilă să-i înţeleagă rugămintea. Nu înţelegea de ce e blocat acolo. Alerga dintr-o parte în alta sperând să găsească o uşă deschisă ca să poată ajunge la el. În zadar. Îl vedea urcând pe o scară rulantă şi abia îl mai zărea. Încerca în continuare să-i ceară ceva şi era vădit enervat de neputinţa ei de a-l înţelege. Era pierdută. Se lipise de geam şi nu pricepea ce se întâmplă. S-a lăsat din ce în ce mai jos până când nu l-a mai zărit. Apoi s-a aşezat pe bordură şi a izbucnit într-un plâns nervos lăsându-şi capul pe genunchi. La un moment dat a simţit o mână caldă care o mângâia pe creştet. A ridicat uşor privirea care s-a oprit pe o cruce mare argintată. Era derutată. A mai înălţat puţin capul şi a văzut că cel care o mângâia era un preot în vârstă, cu părul şi barba complet albe şi cu o faţă zâmbitoare. I-a şters lacrimile cu vârful degetelor spunându-i să aibă încredere în ceea ce simte. I-a întins mâna ajutând-o să se ridice. A simţit un fior straniu. În fine înţelesese. Primise înţelepciune. Ca prin minune teama i s-a risipit. Ştia de acum că doar dragostea ei sinceră şi dezinteresată pe care i-o purta fără să-i ceară ceva în schimb îl va salva din vâltoarea neîncrederii care îl stăpânea şi îl determinase să îşi dorească drept haină singurătatea. S-a întors spre vitrină. Acolo, ca un prizonier, o aştepta el. S-a apropiat, şi-a lipit mâna de geamul gros, securizat şi i-a pătruns în ochi cu privirea ei plină de lumina aceea pe care doar un suflet care iubeşte cu toată forţa o poate degaja. Simţea că l-ar fi scos de acolo cu orice preţ, chiar dacă în clipa următoare ar fi murit, pierzându-l astfel pentru totdeauna. După câteva secunde de ezitare şi-a aşezat şi el palma peste palma ei mică şi a simţit o căldură care îl ardea. Era dragostea ei nemărginită. Geamul se topea sub căldura degajată de mâinile lor. Reuşise să-l elibereze şi asta o făcea să simtă fericirea ce se scurgea prin toate golurile sufletului ei umplându-l. De undeva, de aproape, bătrânul preot îi dădea încuviinţarea pe care ea a simţit-o ca pe o binecuvântare. Dragostea lor ajunsese până la ceruri. Un zâmbet larg trona pe faţa ei. A deschis ochii şi l-a văzut alături. Îi ţinea mâna pe frunte. Ardea. Avea febră. Îngrijorat a întrebat-o dacă se simte bine. Era incapabilă să răspundă. Doar îl privea zâmbind.