Labirintul Toamnei -V-

S-au despărţit fără să-şi promită ceva. Asta i-a plăcut. Nu îşi dorea să-i dea speranţe deşarte. Ceea ce l-a uimit a fost faptul că era prima femeie din viaţa lui care nu încercase să smulgă de la el o promisiune. Când se îmbrăcase se gândise cu teamă la scena despărţirii. Se temuse de reacţia ei. Dar se înşelase. Fusese demnă. Nu suporta femeile care se înjosesc implorând iubirea. Era încă sub vraja nopţii aceleia, dar ştia la fel de bine că se poate degaja uşor dacă îşi impune. Nu ar fi schimbat cu nimeni şi cu nimic singurătatea lui dragă. Ştia din experienţele anterioare că femeia îţi dă echilibru şi el nu îşi dorea asta pentru că era sigur că echilibrul acela îl va face să scrie prost sau deloc cum se întâmplase de fiecare dată. Aşa că, trebuia să şi-o scoată din minte imediat. Fusese slab şi îşi reproşa asta. Nu putea nici să nege că îi plăcuse. Ar fi fost prefăcut. Simţea încă mirosul ei. Parcă îi intrase în piele, în simţuri şi asta îl tulbura. Se scutura ca şi cum voia să scape de imaginea ei care i se întipărise pe retină şi i se proiecta acum ca să-l zăpăcească. Se gândea că are lucruri importante de făcut şi că afundat în proiectele lui o va uita. Pe de altă parte se gândea şi la ea. Probabil va suferi. Dar ea a vrut. Îl cunoştea şi ştia că îşi asumă un risc. În el începuse o altă luptă şi asta îl enerva. Îşi reproşa încă o dată faptul că îşi părăsise turnul de fildeş coborând pentru ea. Dar fusese atât de fermecătoare… Gata cu prostiile! Începuse să fie ridicol. Fiecare om are o slăbiciune, a concis el ca să scape de sentimentul acela care îl făcea să se simtă vinovat faţă de ea.

Îl condusese până la poartă. Ştia că nu poate să-i ceară nimic. Sperase doar că va putea să-l facă să înţeleagă că singurătatea, pe care el şi-o alesese drept prietenă de nădejde, nu e soluţia cea mai bună atunci când ai doar o singură viaţă. Simţea că odată ieşit pe poartă gândurile lui se vor limpezi şi el va reveni cu uşurinţă la starea lui obişnuită. Dar asta nu avea importanţă. Ea îl va iubi mereu aşa. Fără să încerce să-l schimbe. Îşi asumase riscul acelei nopţi şi nu regreta. I-a zâmbit până la capăt şi ca să îl scutească de situaţia aceea penibilă a despărţirilor şi de sentimentul de culpabilitate care i se citea clar pe faţă i-a întins brusc mâna. Luat prin surprindere i-a întins-o şi el cu un gest mecanic. Fusese o atingere scurtă, dar intensă. Amândoi au simţit-o ca pe un scurt circuit. Apoi, s-a întors şi a închis poarta. Două lacrimi s-au rostogolit pe obrajii ei goliţi de emoţia pe care încercase să o ţină cu greu în frâu. A rămas lipită de poartă până când l-a auzit plecând. Cu paşi nesiguri a păşit pe alee gândindu-se dacă să intre în casă sau să rămână în grădină ca să privească răsăritul. A ales să rămână. S-a îndreptat spre cerdac şi s-a aşezat scrutând orizontul care începea să fie inundat de un izvor de lumină ivorie ce îi pătrundea direct în suflet. Pădurea se foia deranjată de lumina aceea, care o trezise din visare, scuturându-şi visele în cele patru zări. Vântul îi împrăştia gândurile care zburau libere ca nişte păsări de fum ce se risipeau în neant. Împletea vise. Unul pe faţă, două pe dos, pe care tot ea le deşira mai apoi nemulţumită de rezultat. În timp ce se juca aşa, a fost cuprinsă de o căldură ciudată ce i-a străbătut trupul. S-a ridicat şi s-a gândit la el. Oare îl va revedea?

Timpul trecuse pe nesimţite. Patru luni zburaseră şi se risipiseră de parcă ar fi fost nişte clipe efemere. Scrisese foarte mult în ultimul timp. Mai mult ca niciodată. Ideile îl năvăliseră vrând parcă să-i facă în ciudă şi să-i demonstreze că din noaptea aceea începuse să scrie mult mai bine. Noul volum era un succes deja şi cronicile nu încetau să curgă. Doar ea nu dăduse nici un semn de viaţă. El îşi impusese să nu o caute, dar trebuia să admită că o aştepta. Chiar dacă nu cu un gând întreg, cu o jumătate tot se îndrepta furiş spre ea aproape în fiecare zi. Sperase să apară la lansare, dar nu o zărise în mulţimea aceea cu toate că mereu îşi aruncase privirile în sală. Fusese nemulţumit toată ziua şi nimeni nu îi intrase în voie. A intrat să-şi verifice corespondenţa. Nu se uitase de câteva zile. Plictisit se uita peste mesaje când privirea i s-a oprit pe unul care era de la ea. Era intitulat „Iarnă magnifică”. Pulsul i s-a accelerat şi imaginea ei din seara aceea i-a năvălit în minte punând stăpânire pe el. A deschis nerăbdător. Erau fotografii făcute de ea cu peisaje de iarnă. Privind mai atent a văzut că fotografiile erau făcute într-un loc drag lui. Recunoştea fiecare colţişor din fotografiile ei. Erau locuri prin care el umblase cândva măcinat de gânduri grele ca să-şi găsească liniştea. Acolo reuşise să renască şi imaginile acelea superbe l-au făcut să simtă un dor nebun. Fără să stea prea mult pe gânduri s-a hotărât să plece. Şi-a aruncat câteva lucruri într-o valiză şi a pornit la drum. Avea de mers vreo trei ore cu maşina.

Venise de câteva zile ca să facă fotografii pentru un nou album. Era o iarnă de vis. Ningea încontinuu de două zile. Reuşise să surprindă nişte imagini superbe. Dintr-o pornire pe care nu putea să şi-o explice îi trimisese şi lui nişte fotografii pe mail. Se gândea la el şi a simţit o strângere de inimă ce i-a trimis fiori în tot corpul răscolindu-i amintirile. Îl iubea enorm, dar ştia că singura dovadă de iubire era renunţarea la el. Plânsese multe nopţi cu faţa înfundată în pernă. Simţea un dor asiduu şi ar fi alergat desculţă până la el ca să-i golească fiinţa de nelinişti cu neliniştea ei, ca atunci în noaptea aceea când i-a închis pleoapele cu un sărut, dacă vestea aceea n-ar fi căzut ca un trăsnet peste ea.

Drumul fusese mai anevoios decât se aşteptase. Ningea cu fulgi mari. Nu mai fusese de ceva timp aici şi dorul acela, pe care ea îl stârnise cu fotografiile ei în toată fiinţa lui, îl făcea să se simtă copleşit. S-a cazat şi a pornit hai- hui să colinde potecile ca să-şi potolească emoţiile. Mergea recitând în gând poezii dragi lui. Simţea că încet, încet trăirile acelea încep să se risipească. Mergea spre bradul acela pe care ea îl fotografiase şi la umbra căruia el, demult, alesese singurătatea ca pe singura cale de-a supravieţui. Îşi ţinea capul în jos încercând să evite zăpada care îi intra în ochi. Pe potecă a zărit nişte urme lăsate de paşi mici. S-a gândit că un copil nu ar avea ce să caute singur acolo. Probabil era o femeie. Gândul acesta nu-i convenea. Ar fi vrut să fie doar el cu amintirile lui. A ridicat privirea şi a văzut că într-adevăr era o femeie.

A auzit zgomotul zăpezii scârţâind şi s-a întors. La doar câţiva paşi de ea era el. A înmărmurit. Nu era cu putinţă. Crezuse tot timpul în întâmplare, dar aceasta le întrecea pe toate. Era deja prea multă întâmplare. Nu-l mai văzuse de la lansare când împinsă de dor se strecurase în mulţime ca să se bucure de succesul lui. Crezuse că prezenţa ei îi va purta noroc. Câtă amărăciune simţise când fusese nevoită să-l privească de la distanţă! Fără să-i vorbească, fără să se arate. Se mai alinase cu faptul că îl văzuse vesel şi înconjurat de prieteni.

Era de-a dreptul stupefiat. Nici dacă i-ar fi spus cineva că ea e acolo nu ar fi crezut. A înaintat pe potecă şi s-a oprit în faţa ei. Era lividă şi parcă încerca să ascundă ceva. I se părea speriată şi ca s-o liniştească a luat-o de mână. I-a surprins privirea şi a citit în ea o nelinişte adâncă. Tremura. A întrebat-o dacă se simte bine, dar ea a îngăimat ceva fără ca el să înţeleagă. Se purta ciudat. A privit-o îngrijorat şi privirea i s-a oprit pe abdomenul ei. Era rotunjit. Pentru o clipă un vertij a pus stăpânire pe el. Era însărcinată. Se uita la ea cerându-i parcă încuviinţarea. Ea a clătinat din cap afirmativ. Vestea asta îl bulversa. Se simţea învins. Era pentru prima dată când era obligat să îngenuncheze în arena vieţii. Nu întrevăzuse niciodată o astfel de situaţie. Era învins cu propriile-i arme. Tot timpul afirmase că lucrurile se întâmplă aşa cum trebuie să se întâmple. Un copil… Mereu se temuse să aibă copii, gândindu-se că s-ar fi putut să nu fie un tată bun. Dar dacă se înşelase? I-a cuprins umerii şi a privit-o în ochi. O simţea încordată. Ca să-i risipească temerile a sărutat-o pe frunte. Acesta era acordul lui. Ea a oftat lung eliberându-se parcă de taina aceea pe care o apărase cu străşnicie. Au plecat ţinându-se de mână. Niciunul dintre ei nu ştia că acolo sus cineva îi iubea aşa de mult încât se gândise să le umple singurătăţile. Şi o făcuse aşa cum a ştiut El cel mai bine.